Traducere – Lucy Gray (de William Wordsworth)

De Lucy Gray am auzit ades;
Şi, prin pustietăţi, în zori de zi,
Norocul chiar pe mine m-a ales
Copila solitară spre-a-ntâlni.

Ea, Lucy, prieteni nicidecum n-avea.
Pe coasta muntelui, într-un sălaş,
Mai dulce ca orice-a crescut cândva,
Copilărea, departe de oraş.

Poate vreun faun o să mai zăreşti,
Ca şi vreun iepure în iarba ’naltă,
Însă pe Lucy, oricât jinduieşti,
N-o s-o mai vezi de-acuma niciodată.

— La noapte o să viscolească –
Şi tu-n oraş te duci, copilă dragă;
Lampa s-o iei, ca să călăuzească
Toţii paşii mamei tale prin zăpadă.

— Eu asta fac cu bucurie, tată;
Te uită, n-a trecut cu mult de-amiază –
Ceasul din sat doar ora două-arată,
Iar luna sus, pe cer, deja veghează.

La asta, luând vătraiul, tatăl ei
S-a apucat s-aţâţe focu-n vatră;
Şi munca şi-a reluat; iar Lucy Gray,
Cu lampa-n mână, a plecat de-ndată.

Fără de griji, precum o căprioară,
Cu sprinteni paşi şi-a tot croit cărare,
Împrăştiind zăpada într-o doară,
Ca pe un fum nălţat cu încântare.

Dar prea devreme viforu-a-pornit;
Iar ea a rătăcit în jos şi-n sus;
Pe multe culmi cu trudă s-a suit,
Dar în oraş nicicând n-a mai ajuns.

Distruşi, părinţii noaptea-ntreagă,
Strigând-o, muntele-au cutreierat;
Dar nici gând să audă sau să vadă
Vreun semn; nimic nu i-a-ndrumat.

În zori de zi, pe-o culme-au poposit.
Era înaltă, s-au uitat în jur în pripă;
Podul de lemn atuncea l-au zărit.
Podul ce se-ntindea peste o râpă.

Au plâns, şi-n drum spre casă au strigat:
— În rai te-om regăsi doar, Lucy Gray.
Ş-apoi mama-n zăpadă-a observat
O urmă a piciorului copilei.

Au coborât acel versant abrupt
Pe micile ei urme-n pas grăbit,
Trecut-au prin gard viu pe-alocuri rupt,
Drumul i-a dus pe-alături de un zid;

Apoi au traversat un câmp deschis
Mergând pe-aceleaşi urme, nesmintit;
Nu le-au scăpat din ochi, mergând întins,
Până ce lângă pod s-au pomenit.

De pe-acea muchie înzăpezită,
Şiragul urmelor se prelungea;
Era dâră bizar şi brusc oprită:
Pe pod, la mijloc, gata, dispărea.

Dar chiar şi azi unii încă mai spun
Că-i vie şi se-ntâmplă-ades să poţi
Să vezi dulcea fetiţă când ai drum,
De unul singur, prin pustietăţi.

Hârtoape şi poieni străbate lin
Şi nu se uită înapoi nicicând;
Iar cântecul ei solitar, senin,
Cutreieră văzduhul, dus de vânt.

din
Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare (prequel al seriei Jocurile Foamei, de Suzanne Collins),
NEMIRA, 19 mai 2020

Poezia a fost modificată (foarte puţin) ca să se potrivească în contextul romanului. Iată originalul: