Giuvaer al Panemului,
Puternic oraş,
Ca nou străluceşti prin ani ce se-adună.
Îngenunchind cu umilinţă,
Slăvim desăvârşita-ţi fiinţă.
Iubirea noastră ţi-o făgăduim!
Giuvaer al Panemului,
Inimă a dreptăţii,
Pe marmura-ţi, înţelepciunea-i cunună.
Tu ne dai lumină.
Ne strângi laolaltă.
Ţie, doar ţie, toţi ne juruim.
Giuvaer al Panemului,
Capitală a puterii,
Forţă când e pace, pavăză-n război.
Apără ţara toată
Cu mâna-ţi înarmată,
Capitoliul nostru, viaţă pentru noi!
Trecutul nu-mi poate fi luat.
Povestea vieţii nici atât.
Doar fără tata m-ai lăsat.
Dar numele-i e neştiut.
Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat.
Farmecul nu mi-l poţi lua.
Râsul m-o să mi-l iei nicicând,
Averea nu mi-o poţi fura,
Pen’ că-i doar o vorbă în vânt.
Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat.
Crezi că-i ceva de capul tău.
Crezi că poţi lua ce e al meu.
Crezi că mă stăpâneşti.
Că mă poţi schimba, poate rearanja.
De ăsta ţi-e ţelul, greşeşti.
Pen’ că…
Neobrăzarea-mi n-o poţi lua.
Vorba nu-mi poţi zăgăzui.
Însă în fund mă poţi pupa
Şi-apoi te poţi cărăbăni.
Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat.
Nu, domnule.
Nimic din ce-mi poţi lua nu are valoare.
Ia, pen’că-ţi dau. Îţi dau pen’că nu mă doare.
Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat!
Pruncă fiind, într-o văiugă am căzut, nu dinadins.
Fată fiind, la tine-n braţe am căzut, cum mi-am dorit.
Am căzut în vremuri grele, strălucirea ni s-a stins.
Ai pornit pe căi greşite, eu din farmec am trăit.
Am dansat pentru o cină, miere-n sărutări am dat.
Ai furat, jucând câştigul, că faci bine eu am spus.
Am cântat pentru mâncare, dar din bani ne-am îmbătat.
Într-o zi ai zis că, gata, eu nu-s bună, şi te-ai dus.
Sigur, ei, sunt rea, dar, deh, nu eşti nici tu vreun trofeu.
Sigur, ei, sunt rea, dar tu asta ştii de mult şi bine.
Spui că nu mă mai iubeşti? Nu te mai iubesc nici eu.
Însă vreau să-ţi amintesc cine sunt eu pentru tine.
Pen’ că eu sunt aia care salturile ţi-a vegheat.
Eu sunt aia care ştie cum bravura-ţi dă avânt.
Eu sunt aia care ştie tot ce-n somn ai îndrugat.
Astea, şi-altele, cu mine le voi duce în mormânt.
Mai curând sau mai târziu într-o groapă mă vor pune.
Mai curând sau mai târziu, vei fi singur, dragul meu.
Azi mă-ntreb cine-o să-ţi fie ţie sprijin mâine-n lume.
Când va bate-n dungă-un clopot o să fii de capul tău.
Eu sunt cea care, cu voia-ţi, plânsetul ţi l-a văzut.
Cunosc sufletul a cărui mântuire-o ceri, luptând.
La extragere, pe mine, din păcate, m-ai pierdut.
Ce-o să faci, iubitul meu, când voi fi eu în mormânt?
Inima mea e proastă, da, sigur, sigur este.
Nu-i Cupidon de vină, el, ţâncul, e-o poveste.
Împuşc-o, ţine-o-n şuturi, pune-o pe eşafod,
Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod.
Inima-mi e bizară, raţiunea nu-mi aude.
Eşti pentru ea ce-i mierea pentru muşte zălude.
Înţeap-o, schingiuiește-o, azvârle-o de pe pod,
Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod.
Aş vrea să uit eu asta –
C-ai sfărâmat-o rău.
De ce-ai zdrobit tu asta
Cu care iubesc eu?
Aş vrea să uit eu asta –
C-ai aruncat-o-n hău.
De ce-ai stâlcit tu asta
Cu care iubesc eu?
Mi-ai prins inima-n cursă şi n-ai eliberat-o.
Râd toţi de halu-n care mereu mi-ai maltratat-o.
Ţine-o în laţ, sau rupe-o, jupoaie-mi-o de tot,
Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod.
Inima-mi fuge-n salturi, parc-o aleargă zmei.
Da, sânge mai pompează, da-i doar un obicei.
Stoarce-o, îndurereaz-o, nebună e de tot,
Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod.
Arde-o, batjocoreşte-o, nu mi-o înapoia,
Sparge-o, fă-o friptură, fă orice vrei cu ea,
Pune-i zorzoane, ori rupe-o, ce moaşă-sa, de tot,
Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod.
Acasă te-ai întors târziu,
Ai căzut pe pat grămadă.
Nu-i gratis asta, a care duhneşti, dragă.
Şi n-avem bani, mi-o tot spui, ne-ncetat.
De unde-ai luat-o şi în schimb ce ai dat?
Nu pentru tine răsare şi-apune soarele.
Poate crezi asta, da-i eroare, oricând.
Tu mă minţi, eu îmi calc jurămintele –
Pentru un cântec pe tine te vând.
Azi te trezeşti târziu,
Niciun cuvânt nu-ţi iese din gură.
Am auzit, se spune c-ai stat cu ea, fără măsură.
Se mai spune că datoare nu-ţi sunt, nu, în veci.
Dar ce-o să mă fac în nopţi lungi, în nopţi reci?
Nu pentru tine răsare şi apune luna.
Poate crezi asta, da-i eroare, oricând.
Mă faci să sufăr, mă amărăşti întruna –
Pentru un cântec pe tine te vând.
Acum eşti aici, acum nu.
Nu-i vorba doar de mine.
Nu doar de tine, nu doar de noi, ştii bine.
Sunt tineri, firavi, griji îşi fac multe, zeci.
Vor să ştie şi ei şi de vii, şi de pleci.
Nu pentru tine răsar şi-apun stelele.
Poate crezi asta, da-i eroare, oricând.
Pune-te cu mine şi-ţi otrăvesc zilele –
Pentru un cântec pe tine te vând.
Tu spre rai acum te duci,
Spre viaţa de-apoi apuci,
Dar eu în prag am mai rămas.
Căci, ’nainte de-a zbura,
Mai am ceva a încheia,
Chiar aici,
În ăst vechi pe-aici popas.
Am să vin şi eu
Când sfârşesc cântecul meu,
Când se rup strunele toate,
Şi-am toate cărţile jucate,
Când n-am nimic dat amanet,
Şi nu mai am niciun regret,
Chiar aici,
În ăst vechi pe-aici popas,
Când nimic,
Chiar nimic n-a mai rămas.
Lângă tine-o să sosesc
Când cupa o să mi-o golesc,
Când prieteniile-mi s-or stinge,
Când trupu-mi istovit s-o frânge,
Când n-o să am lacrimi să plâng,
Când orice teamă-o să-mi înfrâng,
Chiar aici,
În ăst vechi pe-aici popas,
Când nimic,
Chiar nimic n-a mai rămas.
Am să-ţi aduc vestea
Când mi-o încheia povestea,
Când mi-o fi trupul mut şi surd,
Când barca mi-o dormi pe prund,
Când pe răboj n-o mai fi loc,
Când nu m-oi mai clinti din loc,
Chiar aici,
În ăst vechi pe-aici popas,
Când nimic,
Chiar nimic n-a mai rămas.
Când mi-este fi sufletul curat,
Când să iubesc voi fi-nvăţat,
Chiar aici,
În ăst vechi pe-aici popas,
Când nimic,
Chiar nimic n-a mai rămas.
Jos în vale, în al văii adânc,
Aud pe-nnoptate un tren şuierând.
Un tren, iubire, îl aud şuierând.
Aud pe-nnoptate un tren şuierând.
Fă-mi castel, castel nalt, castel mare,
Să-mi văd iubitul trecând pe cărare.
Să-l văd, iubire, să-l văd pe cărare.
Să-mi văd iubitul trecând pe cărare.
Trimite-mi, te rog, prin poşt-o scrisoare.
În Capitoliu trimite-o, la închisoare.
În Capitoliu, iubire, la închisoare.
În Capitoliu trimite-o, la închisoare.
Roşii trandafiri, violete-albastre,
Păsările ştiu taina iubirii noastre.
Ştiu, da, toate ştiu taina iubirii noastre.
Păsările ştiu taina iubirii noastre.
Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
Unde-au spânzurat un om, ce alţi trei a căsăpit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
De-unde omul mort iubita să se-ascundă şi-a vestit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
Unde ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârşit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul meu leit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
din
Revolta (Mockingjay), ultimul roman al trilogiei Jocurile Foamei, de Suzanne Collins
NEMIRA, noiembrie 2010
În inima luncii, sub salcia deasă,
E patul de iarbă, e perna frunzoasă.
Pe ea culc-obrazul şi pleoapele-nchide.
O să fie soare când le vei deschide. .
Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură,
Aici margarete te apăr’ de ură.
Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte,
Aici al meu suflet oricând te-ndrăgeşte. .
În inima luncii, de lume ascunse,
Sunt raze de lună şi mantii de frunze.
Tu uită durerea, necazuri aruncă;
În zori dispărea-vor cu toate din luncă. .
Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură,
Aici margarete te apăr’ de ură.
Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte,
Aici al meu suflet oricând te-ndrăgeşte.
din
Jocurile foamei (The Hunger Games) de Suzanne Collins
NEMIRA, aprilie 2009
De Lucy Gray am auzit ades;
VeroVers 