Versuri peste poză, despre poză (2) – La poartă

Idei Înghesuite

locul de baştină al fundalului

View original post

Poveste fără sfârşit

Pentru jocul cuvintelor (aici, tabelul 2), cu asistenţă… grafică, din ciclul valorificarea superioară a advertorialelor refolosibile:

Versuri peste poză, despre poză (1)

clic pe poză ca să aflaţi de unde e

Viaţa ca un joc…

Neînvăţaţi, un joc ciudat
Jucăm noi doi de zile multe;
E jocu-n care ne-am legat
Un joc de suflete rotunde.

În jocul nostru, eşti stejar
Din codrul botezat „iubire”,
Und’ cresc şi eu din dor şi jar:
În jurul tău sunt muşchi subţire.

În jocul nostru, tu eşti zid;
Sub temelia ta de piatră
Am rădăcini şi te cuprind:
Sunt iedera ce te îmbracă.

În jocul nostru, tu eşti râu,
Urmându-ţi calea-nvolburată;
Nu ţin avântul tău în frâu –
Sunt roata morii ce te-aşteaptă.

În jocul nostru, tu eşti vânt,
Eu – trestia ce-n vânt se pleacă
Fără să cadă la pământ,
Ştiind că jocul nu e joacă.

25 iunie 1985

Cu motanul în metru antic

Când la culcare merg, în zorii zilei,
Se colorează cerul colo-n zare
Şi îmi pătrunde roşul sub a pleoapei
Îngreunare.

Să plângă-n laptop până nu mai poate
Îmi las traducerea neterminată,
Şi îmi port grabnic somnul spre motanul
Ce-n pat aşteaptă.

Nu credeam să-nvăţ a îl iubi cândva
Pe-acest tărcat cu gheare ascuțite;
Crezut-am că-mi va face ani de-a rândul
Doar zile fripte.

Dar toarce-n el tandreţea unui suflet
Întotdeauna cald sub blana-i moale,
Şi simt în ochii lui rotunzi o vrajă
Ce-mi dă târcoale.

Când se-arcuieşte şi mă şterge-n treacăt
Cu scurtele-i atingeri repetate,
Ştiu că există-n viaţă bucurie
Pe săturate.

3 mai 2016
ca răspuns la provocarea lansată de psi

Delir cu lună (glosă)

unealta folosită pentru personalizarea pozei

Cutreierând printre hârtoape,
Implor, cu lupii împreună:
Să vină nori, luna să-ngroape!
Să-mi piei din ochi, lună nebună!
Astrule orb, chemare tristă,
Lumina-ţi de-mi strecori sub pleoape,
Am lac de lacrimi în batistă,
Departe-mi e ce-a fost aproape.

Mă cheamă… nu ştiu ce mă cheamă.
E dor, e vis, e nebunie?
În minte-mi intră fără teamă.
E-a lunii rază,-n agonie?
E o lumină surghiunită,
Prin neguri crâmpoţită-n şoapte,
Zdreanţă de zi nelegiuită
Cutreierând printre hârtoape?

O simt ca pe un soi de tropot,
E blasfemie şi sudalmă,
Şi-not în sunete de clopot,
Şi-apoi îmi plânge luna-n palmă.
Şi-mi este sete, şi mi-e foame,
Şi parca-aş vrea să muşc din lună,
Rup carne din ideograme,
Implor, cu lupii împreună.

Dar nimeni nu mă înţelege,
Mi-e vorba urlet frânt în şapte,
Lumina mi-e fărădelege,
Iar negura-i un fel de lapte
Supt dintr-un sân de piatră seacă
Care m-apasă peste pleoape.
Şi-apoi curg raze, mă atacă!
Să vină nori, luna să-ngroape!

Dar nori-s surzi, sau sunt cu lanţuri
Legaţi de chei de boltă-naltă.
Stau neclintiţi, ring pentru danţuri
Ce strâng belele laolaltă,
Închipuind cadrilul vieţii.
Şi văd nestingherita lună
Lucind şi-n faptul dimineţii.
Să-mi piei din ochi, lună nebună!

Dar tot o văd, şi-aud şi vântul,
Şi-o clipă cred că el mă cheamă
Când îşi tot şuieră cuvântul
Foşnind prin galbena grozamă.
Dar n-a fost el. Râde şi pleacă.
Şi-mi lasă vocea-ţi de altistă
Sub soare-n amintiri să-mi zacă,
Astrule orb, chemare tristă.

E tristă, sau e nebunie,
Un balamuc de glasuri roşii,
Speranţă-ntr-o şarlatanie,
Un borş în care mor cocoşii?
Nu ştiu şi nici nu îmi mai pasă,
Căci iar vin nove la agape
Şi-mi creşte-n minte-o nebuloasă
Lumina-ţi de-mi strecori sub pleoape.

Ce-s pleoapele şi la ce-s bune?
Când le cobor sub raze rele
Sub ele prind sclipiri nebune,
Şi-n irisuri am dans de iele
Ce sparg culoarea cu piciorul.
Verdele, sub căprui, rezistă,
Dar tropăie-ndrăcit soborul,
Am lac de lacrimi în batistă.

Mi-e verde-acum lumina lunii,
Iar bezna vrea să se-nroşească.
Nu, nu mă-nchideţi cu nebunii!
Raţiunea mea vrea să trăiască!
Da, am în ea un soi de tropot,
Şi-l caut cu priviri mioape,
Şi-apoi aleargă totu-n ropot…
Departe-mi e ce-a fost aproape.

Departe-mi e ce-a fost aproape.
Am lac de lacrimi în batistă,
Lumina-ţi de-mi strecori sub pleoape,
Astrule orb, chemare tristă.
Să-mi piei din ochi, lună nebună!
Să vină nori, luna să-ngroape!
Implor, cu lupii împreună,
Cutreierând printre hârtoape.

19 aprilie 2016

---

Am comis 😛  a doua glosă (prima e aici) ca să nu las neonorată provocarea la jocul în care şi-au înscris deja glosele psi şi olimpiana alma.🙂

Dincolo de uşa închisă

Am decupat uşa de aici, după o tangentă la misterul zâmbetului dintr-un joc al cuvintelor.

Ai scris, cu un cărbune, poate alaltăieri,
Că uşa asta, vai! nu duce nicăieri.
Dar ai greşit, ţi-o spun fără regret.
Oricare uşă-nchisă ascunde un secret…

Deschide-o, şi-ai să vezi că, dincolo de ea,
Există întotdeauna un… altundeva:
O lume paralelă, sau un vis uitat,
Un dor ce încă nu te-a subjugat,

Un ideal pierdut, dar ne-ngropat,
Un cântec care nu se lasă sugrumat,
Sau o fantomă, care-aşteaptă, tristă,
Să fie,-n noaptea-ţi de coşmar, solistă.

O uşă-nchisă, în pustiu stingheră,
E totuşi poarta către-o altă eră,
(Care-a murit, sau încă nu-i născută,
N-a fost de nicio minte concepută),

E, pe nisipuri, zâmbet misterios,
Dar valul minţii tale, ingenios,
Ştie să-i pună, dincolo de prag,
O lume după alta,-n lung şirag…

Sărutul ploii

Aleea amintirilor (haiku x 2 + reblogare)

V-am abandonat
pe o alee tristă,
amintirilor.

Vă chem câteodat’ –
versuri de pe o listă
a lacrimilor.

VeroVers

imagine preluată de aici

Vine-o milostivă vreme

Când durerile-s poeme,

Despletind, din vers în vers,

Jalea, crâncen univers

Dintr-un suflet chinuit,

Printre slove adormit,

Cu plasturi din vorbele

Care nu-şi dorm nopţile.

22 mai 2014

View original post

De dragoste

Grohăia-n mine o angoasă,
ca o blasfemie crasă,
grasă de prea multă ură,
ca un of de grof ce-njură,
uitând graţios a graseia
când îl roade patima,
rea ca un pantof prea strâmt,
ce nu-nţelege de cuvânt,
nu se lărgeşte, nu se-nmoaie,
chinuie oase, le-ncovoaie.

Ardea în mine, vâlvătaie,
teama că fugi, fată bălaie,
c-o să colinzi, ca un motan
de-angora cu dor de maidan,
din braţe-n braţe, jucăuşă,
în loc să-mi fii mie păpuşă,
ferită de-orice mâini străine,
trăind cu mine, pentru mine.

Ştiut-am dar că vreau, cumva,
s-ai ancoră în carnea mea.
Şi, în agora, în bloc de piatră
te-am dăltuit, încătuşată –
trup de femeie, contur lin
în mine, pietroi masculin,
cap plus un trup-donjon, în care
să mă iubeşti, fără scăpare,
până când piatra, groasă, lată,
va fi de vânturi măcinată.

---

• locul de baştină al imaginii – aici;
• linkuri către alte texte despre aceeaşi poză şi/sau conţinând aceleaşi 12 cuvinte evidenţiate -în tabelele lui Eddie.