Versuri peste poză, despre poză (3)


Anunțuri

Pseudo-amintire parfumată


– din ciclul „Valorificarea superioară (sic! sau sâc!) a advertorialelor refolosibile”

 

Motto:

„Iti mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă…”
(Cincinat Pavelescu – Intimă)

 

Eu mi-amintesc, îmi amintesc, desigur.
Erai tăcut, timid, păreai nesigur,
Aşa cum nu te mai văzusem niciodată.
Iar faţa îţi era împurpurată.
Seara era tristă, de târzie toamnă,
Şi becul avea o lucire ce-ndeamnă
La sumbră visare. Alean şi suspin
Pluteau, cumva, în aer, din senin.

Te-ai apropiat cu un zâmbet bizar.
Îţi zvâcnea colţul gurii. Speriat. Rar.

— E noiembrie, ai spus. Cad frunze duium.
N-ai vrea să le dai… cumva… alt parfum?

Şovăitor, îţi tremura glasul
Şi te acompania, tic-tac, ceasul
Vechi, singuratic pe o etajeră,
Pârând să atace firava frontieră
Dintre noapte şi zi, precaut, tiptil,
Ca un pas săltăreţ şi naiv, de copil.

— Ştii, ai mai spus, surâzând, vrei, nu vrei,
Uneori cumperi parfumuri pentru femei,
Pentru că ele sunt flori ce doresc
Să le reverse, ca vrajă, dacă iubesc…

Iubesc… Cuvânt-cânt, căci mă întrebam
Dacă iubesc, dacă,-n ascuns, te iubeam…
În ascuns, cu dorul ascuns în sufletul meu,
Atât de ascuns… că nu-l vedeam nici eu!

Ascunsă-ţi era mâna dreaptă, la spate,
Şi-apoi mi-ai întins-o, şi stelele toate
S-au aprins rând pe rând şi-au clipit
Oglindite în ceea ce mi-ai dăruit:
O sticluţă cu tentă gălbuie, rotundă,
În care parfumul ghiceam că abundă.


— Dolce Vita de la Christian Dior.
Parfum viu, care strigă: „Mi-e dor!
Mi-e dor de bucuria veţii fericite,
Dulce viaţă în doi, suflete împletite!

Dopul părea un mic glob de cristal,
Iar cuvintele tale, spumă de val,
Dantelă de vrajă care s-a aprins,
Când micul flacon, surâzând, l-am deschis.

Şi-atunci, brusc, s-a revărsat bucuria.
Tânără, liberă, a ţâşnit armonia…
Aroma lemnului de trandafir,
Cu scorţişoară pe-aripi de zefir.
Încet, miresmele s-au prins într-un vals,
Cu note de floare şi lemn în balans.
Un grapefruit, o piersică şi o caisă
Cu trandafiri şi crini pe scenă deschisă
Au ieşit, fluturând, într-o feerie,
Văluri de senzuală magnolie.
Santal, cedru şi cocos li s-au alăturat
Şi-n ritmuri de vanilie au dansat
Pentru mine, când, sacru ritual,
Am încercat cu-un vârf de deget banal
Lichidul suav, purtător de miresme,
De multe şi noi, minunate fantasme.

Fantasme? Nu, totul era palpabil, real.
Aveam jăratec din belşug pentru cal,
Pentru impetuosul armăsar al iubirii,
Ce-ascultă legea firii, galopând cu mirii.

Eu mi-amintesc, îmi amintesc, fireşte,
Nimic în mine nu se îndoieşte
Că te iubeam atunci, în noiembrie,
Că ne iubeam, c-a fost o nuntă decembrie.
Că am avut un parfum ca inel de logodnă,
Că ne iubim şi-acum, deşi nu mai sunt blondă,
Că,-ntr-un noiembrie-al vieţii, port, în părul albit,
Parfum de cedru, de santal şi de vis împlinit.

3 noiembrie 2014


Concursul lui psi (dau parfum la schimb cu o poveste) – un concurs la care încă mai puteţi participa 🙂 – mi-a adus aminte de poezia asta, aşa că am transbordat-o aici.


Nu e mare lucru de capul poeziei, dar se potriveşte perfect cu tema Jocului Cuvintelor de săptămâna asta (Amintire dintr-o sticlă de parfum) aşa că o înscriu în tabel. 🙂

Versuri peste poză, despre poză (2) – La poartă


Poveste fără sfârşit


Pentru jocul cuvintelor (aici, tabelul 2), cu asistenţă… grafică, din ciclul valorificarea superioară a advertorialelor refolosibile:

Versuri peste poză, despre poză (1)


clic pe poză ca să aflaţi de unde e

Viaţa ca un joc…


joc

Neînvăţaţi, un joc ciudat
Jucăm noi doi de zile multe;
E jocu-n care ne-am legat
Un joc de suflete rotunde.

În jocul nostru, eşti stejar
Din codrul botezat „iubire”,
Und’ cresc şi eu din dor şi jar:
În jurul tău sunt muşchi subţire.

În jocul nostru, tu eşti zid;
Sub temelia ta de piatră
Am rădăcini şi te cuprind:
Sunt iedera ce te îmbracă.

În jocul nostru, tu eşti râu,
Urmându-ţi calea-nvolburată;
Nu ţin avântul tău în frâu –
Sunt roata morii ce te-aşteaptă.

În jocul nostru, tu eşti vânt,
Eu – trestia ce-n vânt se pleacă
Fără să cadă la pământ,
Ştiind că jocul nu e joacă.

25 iunie 1985

Cu motanul în metru antic


Când la culcare merg, în zorii zilei,
Se colorează cerul colo-n zare
Şi îmi pătrunde roşul sub a pleoapei
Îngreunare.

Să plângă-n laptop până nu mai poate
Îmi las traducerea neterminată,
Şi îmi port grabnic somnul spre motanul
Ce-n pat aşteaptă.

Nu credeam să-nvăţ a îl iubi cândva
Pe-acest tărcat cu gheare ascuțite;
Crezut-am că-mi va face ani de-a rândul
Doar zile fripte.

Dar toarce-n el tandreţea unui suflet
Întotdeauna cald sub blana-i moale,
Şi simt în ochii lui rotunzi o vrajă
Ce-mi dă târcoale.

Când se-arcuieşte şi mă şterge-n treacăt
Cu scurtele-i atingeri repetate,
Ştiu că există-n viaţă bucurie
Pe săturate.

3 mai 2016
ca răspuns la provocarea lansată de psi

Delir cu lună (glosă)


unealta folosită pentru personalizarea pozei

Cutreierând printre hârtoape,
Implor, cu lupii împreună:
Să vină nori, luna să-ngroape!
Să-mi piei din ochi, lună nebună!
Astrule orb, chemare tristă,
Lumina-ţi de-mi strecori sub pleoape,
Am lac de lacrimi în batistă,
Departe-mi e ce-a fost aproape.

Mă cheamă… nu ştiu ce mă cheamă.
E dor, e vis, e nebunie?
În minte-mi intră fără teamă.
E-a lunii rază,-n agonie?
E o lumină surghiunită,
Prin neguri crâmpoţită-n şoapte,
Zdreanţă de zi nelegiuită
Cutreierând printre hârtoape?

O simt ca pe un soi de tropot,
E blasfemie şi sudalmă,
Şi-not în sunete de clopot,
Şi-apoi îmi plânge luna-n palmă.
Şi-mi este sete, şi mi-e foame,
Şi parca-aş vrea să muşc din lună,
Rup carne din ideograme,
Implor, cu lupii împreună.

Dar nimeni nu mă înţelege,
Mi-e vorba urlet frânt în şapte,
Lumina mi-e fărădelege,
Iar negura-i un fel de lapte
Supt dintr-un sân de piatră seacă
Care m-apasă peste pleoape.
Şi-apoi curg raze, mă atacă!
Să vină nori, luna să-ngroape!

Dar nori-s surzi, sau sunt cu lanţuri
Legaţi de chei de boltă-naltă.
Stau neclintiţi, ring pentru danţuri
Ce strâng belele laolaltă,
Închipuind cadrilul vieţii.
Şi văd nestingherita lună
Lucind şi-n faptul dimineţii.
Să-mi piei din ochi, lună nebună!

Dar tot o văd, şi-aud şi vântul,
Şi-o clipă cred că el mă cheamă
Când îşi tot şuieră cuvântul
Foşnind prin galbena grozamă.
Dar n-a fost el. Râde şi pleacă.
Şi-mi lasă vocea-ţi de altistă
Sub soare-n amintiri să-mi zacă,
Astrule orb, chemare tristă.

E tristă, sau e nebunie,
Un balamuc de glasuri roşii,
Speranţă-ntr-o şarlatanie,
Un borş în care mor cocoşii?
Nu ştiu şi nici nu îmi mai pasă,
Căci iar vin nove la agape
Şi-mi creşte-n minte-o nebuloasă
Lumina-ţi de-mi strecori sub pleoape.

Ce-s pleoapele şi la ce-s bune?
Când le cobor sub raze rele
Sub ele prind sclipiri nebune,
Şi-n irisuri am dans de iele
Ce sparg culoarea cu piciorul.
Verdele, sub căprui, rezistă,
Dar tropăie-ndrăcit soborul,
Am lac de lacrimi în batistă.

Mi-e verde-acum lumina lunii,
Iar bezna vrea să se-nroşească.
Nu, nu mă-nchideţi cu nebunii!
Raţiunea mea vrea să trăiască!
Da, am în ea un soi de tropot,
Şi-l caut cu priviri mioape,
Şi-apoi aleargă totu-n ropot…
Departe-mi e ce-a fost aproape.

Departe-mi e ce-a fost aproape.
Am lac de lacrimi în batistă,
Lumina-ţi de-mi strecori sub pleoape,
Astrule orb, chemare tristă.
Să-mi piei din ochi, lună nebună!
Să vină nori, luna să-ngroape!
Implor, cu lupii împreună,
Cutreierând printre hârtoape.

19 aprilie 2016


Am comis 😛  a doua glosă (prima e aici) ca să nu las neonorată provocarea la jocul în care şi-au înscris deja glosele psi şi olimpiana alma. 🙂

Dincolo de uşa închisă


Am decupat uşa de aici, după o tangentă la misterul zâmbetului dintr-un joc al cuvintelor.

Ai scris, cu un cărbune, poate alaltăieri,
Că uşa asta, vai! nu duce nicăieri.
Dar ai greşit, ţi-o spun fără regret.
Oricare uşă-nchisă ascunde un secret…

Deschide-o, şi-ai să vezi că, dincolo de ea,
Există întotdeauna un… altundeva:
O lume paralelă, sau un vis uitat,
Un dor ce încă nu te-a subjugat,

Un ideal pierdut, dar ne-ngropat,
Un cântec care nu se lasă sugrumat,
Sau o fantomă, care-aşteaptă, tristă,
Să fie,-n noaptea-ţi de coşmar, solistă.

O uşă-nchisă, în pustiu stingheră,
E totuşi poarta către-o altă eră,
(Care-a murit, sau încă nu-i născută,
N-a fost de nicio minte concepută),

E, pe nisipuri, zâmbet misterios,
Dar valul minţii tale, ingenios,
Ştie să-i pună, dincolo de prag,
O lume după alta,-n lung şirag…

Sărutul ploii


%d blogeri au apreciat asta: