Versuri peste poză, despre poză (3)


Anunțuri

Despre Vero
Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))

13 Responses to Versuri peste poză, despre poză (3)

  1. Drugwash says:

    Ptiu, bată-l norocu’, unde s-a pitulat! 😄
    Da’ de prostia lumii tot nu scapă. 😉

    • Vero says:

      😀
      E sertarul lui, îl ţinem gol – ca să-l ocupe el.
      De când a mai îmbătrânit, nu prea îl mai interesează, dar miaună foarte supărat dacă vrea să intre şi nu-l găseşte deschis. 😀

      • Drugwash says:

        I-o fi greu să se mai cocoaţe sau cine ştie ce alt motiv o avea de nu-i mai place.
        Copilu’ a tot schimbat la locuri, nici eu nu ştiam unde să-l mai caut şi ce să-i mai amenajez. Îşi găsea cele mai ciudate şi strîmte colţişoare de nu ştiam nici cum a intrat da’ nici cum mai iese de acolo. Dar sincer să fiu, n-am nici un sertar gol în casă în afară de cele de la birou, care-i în dormitor şi acolo nu intra prea des.

        Vorbind de locuri preferate mi-am adus aminte c-a trecut vara şi n-am fotografiat cîteva din locurile lui de afară, pe care (teoretic) ar trebui să le desfiinţez (grămezi de crăci, o somieră veche). Au rămas doar locurile acum, că el… 😦

        • Vero says:

          Nu, nu îi e greu, sertarul e jos. Dar are „ţicnelile” lui.

          POATE n-ar trebui să strici locurile de afară. După ce ţi se mai vindecă rana, POATE primeşti un alt pisoi. Sunt atâţia amărâţi aruncaţi pe străzi… Facebook-ul e plin de „strigăte” de ajutor pentru pisici rămase pe drumuri, şi mai sunt şi atâtea despre care nu scrie nimeni online…

          Dacă, printr-un miracol, m-aş îmbogăţi, aş face un adăpost pentru pisici. 🙂

          • Drugwash says:

            De unde să ştim noi ce gîndesc ei, ce vor, ce au nevoie într-un moment sau altul… Poate că totuşi alegerile lor sînt logice şi doar noi nu ne dăm seama de motivaţia reală.
            Cel mai mare regret al meu e că nu l-am putut înţelege pe Copilu’, să ştiu ce vrea sau ce-l doare. Degeaba am învăţat atîtea limbi omeneşti dacă pe cea mai importantă (atunci) n-am putut-o învăţa. 😦

            Locurile alea sînt doar nişte gunoaie, unica lor importanţă o dă faptul că, uneori, Copilu’ se aciua acolo. Sînt două grămezi enorme de crăci şi buruieni pe care se urca şi stătea, poate la pîndă de şoareci, poate doar se odihnea la soare. Pe cea de la poartă, lîngă gard, mă aştepta uneori cînd plecam la magazin sau aiurea. Iar pe somiera veche cu arcuri, deja puteredă, se juca cînd era mic, se urca şi cobora, agăţat în gheare; mai apoi nu i-a mai dat atenţie.

            N-ar avea sens să mai ţin aşa ceva, deja e achitată remorca la ADP, trebuie doar să sun s-o aducă şi să mă lupt – probabil singur – s-o încarc cu toate gunoaiele împrăştiate prin curte şi grădină. Asta dacă mai apuc, la cum mă simt în ultima vreme.

            Rănile de genul ăsta nu se vindecă, doar te obişnuieşti cu ele cumva. Mi-ar fi peste puteri să mai aduc un suflet în casă, să-l îndrăgesc şi să stau cu teama în sîn – de data asta justificată şi feroce – 24/7, aşteptîndu-mă în orice clipă la o nouă suferinţă. Sînt deja „ţiganii” ăia doi de Nero şi Kara care vin şi „fură” mîncarea pe care le-o pun pe farfurie în fiecare zi, dar nu vreau să mă ataşez de ei, din cauza asta. Am plîns destul.

          • Vero says:

            Da, ai dreptate, nu se vindecă… E ca orice pierdere a cuiva pe care l-ai îndrăgit. Rămâne un soi de cicatrice peste un gol. Un soi de boală cronică, cu care te obişnuieşti să trăieşti şi la care te gândeşti din ce în ce mai puţin, şi gândul doare din ce în ce mai puţin. Sau cel puţin aşa e la mine.

            Sunt buni şi Nero şi Kara… ca oaspeţi la masă.

            Ai grijă de tine.

          • Drugwash says:

            Cam aşa e cu pierderile.

            Pezevenghii ăştia doi parcă-s ninja, foarte rar îi văd la faţă – se strecoară neobservaţi, înşfacă haleala şi-au zbughit-o. Doar noaptea îl aud pe unul dintre ei crănţănind şi molfăind în faţa uşii, iar dimineaţa găsesc resturile pe mocheta de la intrare. Cîtă lipsă de educaţie! 🙂

            Salutări bătrînului din sertar! 😀

          • Vero says:

            Dacă nu vrei să te mai ataşezi de alte pisici, relaţia cu pezevenghii ninja e de preferat. Probabil sunt vagabonzi, sau nu sunt prietenoşi de felul lor.
            Am transmis salutările – destinatarul e acum îndrăgostit de o cutie, îşi face veacul în ea, lângă sertar. 🙂

          • Drugwash says:

            Eu le-aş spune „liberi”. Nu au stăpîn, nu au program, nu au interdicţii. Trăiesc din mila unuia şi-a altuia (ca şi mine, de altfel, dar asta-i altă poveste). Neîncrederea cred că li s-a dezvoltat din experienţele de pînă acum, deşi uneori încearcă să şi-o depăşească însă păstrează distanţa. Cine ştie cum or fi fost maltrataţi cîndva. Acum e prea tîrziu să mai înveţe „regulile casei”.

            Leneveală plăcută în cutie, domnului Grişka! 🙂

          • Vero says:

            Da, „liberi” e mai frumos spus; şi nu e inexact. 🙂
            Domnul Grişka miaulţumeşte. 🙂

  2. Suzana says:

    Ma culc un pic, ca poate maine nu voi mai fi atat de istovit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: