Cu motanul în metru antic


Când la culcare merg, în zorii zilei,
Se colorează cerul colo-n zare
Şi îmi pătrunde roşul sub a pleoapei
Îngreunare.

Să plângă-n laptop până nu mai poate
Îmi las traducerea neterminată,
Şi îmi port grabnic somnul spre motanul
Ce-n pat aşteaptă.

Nu credeam să-nvăţ a îl iubi cândva
Pe-acest tărcat cu gheare ascuțite;
Crezut-am că-mi va face ani de-a rândul
Doar zile fripte.

Dar toarce-n el tandreţea unui suflet
Întotdeauna cald sub blana-i moale,
Şi simt în ochii lui rotunzi o vrajă
Ce-mi dă târcoale.

Când se-arcuieşte şi mă şterge-n treacăt
Cu scurtele-i atingeri repetate,
Ştiu că există-n viaţă bucurie
Pe săturate.

3 mai 2016
ca răspuns la provocarea lansată de psi

Anunțuri

Despre Vero
Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))

20 Responses to Cu motanul în metru antic

  1. psi says:

    he, he… ce mi-a plăcut! nu doar frumoasă ci și ilustrată!

    • Vero says:

      Păi de la prima ilustraţie am pornit şi pe urmă m-am gândit că aş putea găsi câte ceva cât de cât potrivit pentru fiecare strofă. 🙂

  2. Drugwash says:

    Odă în (juma’ de) metru… tărcat. XD

    • Vero says:

      😆
      Tărcatu’ are chiar ceva mai mult de juma’ de metru – şi 7 kile (la ultima cântărire, acu’ vreo două luni) 🙂

      • Drugwash says:

        Hehe, să-ţi trăiască! 🙂 Da’ ce-i dai de mîncare, drojdie de bere?! 😛 XD Al meu e schilod de zici că-l ţin nemîncat cu lunile, da’ io mănînc „iarbă” şi el numai cărnuri. E adevărat că nu stă o noapte acasă – numai el ştie pe unde hălăduieşte de vine dimineaţa sleit de puteri şi se încolăceşte a somn adînc pe birou lîngă flori. 🙂

        • Vero says:

          Mulţam! 🙂
          Al nostru nu iese din casă, că stăm la etaju’ 5 şi la „bulivar”, şi uşa de la intrarea în bloc se încuie.
          Haleşte mâncare pentru pisici (conţonele la discreţie iar de-aia umedă cu porţia) şi primeşte drept „tain” ficat fiert (de obicei de curcă) şi, când vine la bucătărie şi cere, ceva cărniţă crudă, de ce se nimereşte.
          Dar e mare de soiul lui, de când l-am găsit (cred c-avea vreo două luni) era lăbos, promitea 🙂
          Bărbatului meu îi plac motanii mari, aşa că, probabil, cineva de acolo, de sus, ni l-a livrat pe ăsta la comandă. 😀

          • Drugwash says:

            Aha, deci lenea se cumulează cu haleala şi moştenirea genetică. 🙂
            Îi dau şi eu „bombonele”, de fapt are permanent în farfurie, dar alea-s doar ca supliment, că în rest vede numai gîturi, capete, gheare, peşte, parizer, salam, cîrnaţi şi orice se întîmplă să am prin casă necondimentat şi relativ nesărat. A gustat şi ficaţi dar foarte rar, că-s scumpi pentru mine. Şi lapte uneori, dar foarte rar că nu prea se mai omoară şi dau banii degeaba (eu nu suport laptele deloc).
            Am evitat să-i dau carne crudă, doar de vreo două-trei ori i-am dat un gît sau altceva, că nu vreau s-aud vecinii văitîndu-se că le lipsesc păsări din ogradă. 😀 Că deh, nu pot să-l ţin prizonier, din instinct se duce afară să-şi facă treburile şi de umblat la fel. Nu vreau să devină dependent de mine deşi mi-e teamă că deja s-a întîmplat asta. De cîte ori plec de acasă îl găsesc aşteptîndu-mă la poartă şi mă ceartă dacă am lipsit mult. Nu mănîncă nici din farfuria lui dacă nu mă duc eu să-i dau „verde”; abia dacă ronţăie din „bombonele” noaptea cînd dorm, altfel dacă-s treaz moare de foame dacă nu-l duc eu „de mînă” să vadă că are voie. Un copil răsfăţat, ce mai! 🙂

          • Vero says:

            Răsfăţaţi sunt toţi! 😀
            Al nostru nu mănâncă lapte, brânză, smântână, frişcă decât linchite de pe deget. Dacă i le pun în străchinuţă stau acolo până se fac numai bune de aruncat – şi ajung la gunoi, evident!
            Partea bună e că nu „se dă” la mâncarea noastră, putem lăsa pe masă orice, ca şi cum n-am avea pisică. Nu „fură” decât ficat fiert pentru el, când îl lăsăm la răcit. 🙂
            Când e singur acasă nu prea mănâncă.
            Iar când îl aude pe unul dintre noi dincolo de uşa închisă a apartamentului, vorbind pe palier cu vreun vecin, miorlăie de zici că-i taie cineva coada! 🙂

          • Drugwash says:

            Da, în ce priveşte răsfăţul cîndva aş fi spus că-mi doresc să fiu pisoi, dar de cînd cu moda „scurtării” de boaşe mi s-a luat gîndul. 😀 Pe-al meu îl prefer totuşi aşa cum l-a creat natura, nu-mi permit să intervin. 😉

            Din fericire Pacostea mea nu se urcă pe masa din bucătărie, am lăsat de multe ori peşte la dezgheţat peste noapte sau altele şi n-am avut niciodată probleme. Dar a căpătat un obicei enervant de a mi se urca în braţe atunci cînd îmi pun mie să mănînc şi evident nu ajung să bag lingura ori furculiţa în gură peste el. Parcă ar vrea să guste el primul din mîncare să fie sigur că nu-i otrăvită, precum în vremurile medievale. 😀 Dacă-i dau o bucăţică-două se potoleşte şi coboară, se duce la locul lui pe scaun sub masă, altfel eu îl dau jos pe-o parte şi el se urcă la loc pe partea cealaltă. XD

            Cînd vine cineva în vizită zici că-i cîine de pază, e cu ochii pe musafir(i) să nu cumva să facă nefăcute. Şi numai el ştie ce spune, că-i vorbăreţ tare. 🙂 Ptiu, să nu le fie de deochi amîndurora! 🙂

          • Vero says:

            Şi motanul nostru e „intact”. În 10 ani, n-a făcut urât decât o singură dată (adică a miorlăit cu disperare la uşă, mai ales noaptea, până l-am servit cu nişte pastiluţe antiamor). Şi veterinarul ne-a spus că motanii nu intră în călduri decât dacă le miroase a pisică în călduri, şi ne-a sfătuit să lăsăm cotoşmanul cu biluţele din dotare. Singura parte nasoală e că, dacă-l ducem într-o casă unde sunt şi alţi motani, se simte dator să-şi marcheze teritoriul. 🙂 Şi sare la bătaie dacă se strecoară cumva vreunul până la el. (Se întâmplă când mergem la ţară, unde îl ţinem tot numai în casă.)
            Nici cu musafirii bipezi nu e prea sociabil, rareori îi cade câte unul cu tronc. Şi e specialist în zgârieturi şi muşcături, aşa că nu încurajăm pe nimeni să-l alinte.
            Dar, vorba ta: Ptiu, să nu le fie de deochi amândurora! 🙂

          • Drugwash says:

            Hm, se pare că dom’ Grişka are cojones şi la propriu şi la figurat. XD

            Aici la casă nu prea am cum să-l ţin ferit de ispite. Sînt mulţi „străini” care circulă prin curte, s-au învăţat de ani de zile, iar acum trebuie făcută reconfigurarea teritoriilor. Tărcata lui Tibi – „terorista”, cum îi zic eu – care e sterilizată şi-a reconfigurat traseul, se pare, că n-am mai prins-o pe aici de ceva vreme (nu vrei să ştii cum e să auzi zdrăngănind vasele de pe masa din bucătărie noaptea ştiind că al tău e lîngă tine! 😉 ), însă flocosul alb, la fel de tupeist, încă face raiduri fără să-i pese că şi-a luat deja un papuc pe spinare într-o seară. Azi-noapte m-am trezit de trei ori în „concert” motănesc rezident vs. intrus. 🙂

            Cu oamenii însă e foarte cuminte şi amabil, încrezător chiar, ceea ce nu prea-mi place, fiindcă nu se ştie ce fel de oameni sînt acolo pe unde umblă el nesupravegheat. 😉

            Mnoh, se pare că cei doi nu vor face cunoştinţă decît cel mult în mod virtual, ceea ce cred că e mai bine în interesul tuturor. 🙂 Să ne trăiască sănătoşi şi co voioşi! XD

          • Vero says:

            Probabil că şi la noi ar sta lucrurile cam tot aşa dacă am avea curte. 🙂
            Şi subscriu în totalitate la spusele tale din ultimul paragraf. 🙂

  3. cartim says:

    Da, s-a facut foarte frumusel, cred ca el e muza ta iar tu esti pentru el cea mai buna prietena 🙂 Si mustaciosul meu mananca doar pliculete di bobite.Altceva nu mai serveste..Absolut nimic! Cand ii este foame merge la vasul unde ii sunt depozitte pliculete di incearca(uneori reuseste) sa isi scoata cate un plic sa se faca inteles 🙂
    Spre deosebire de Griska nu toarce si cu greu se lasa mangaiat…musca si zgaraie si e antisocial (se alintta cand primeste de mancare si atunci ne lasa sa il smotocim).

    De cand e Denis in casa vine in „vizita ” ca se cere di prca s-a mai domesticit putin….Sta pe balcon nu iese, s-a aventurat de doua – trei ori pe afara si l-am recuperat ….A fost atat de speriat si atat de cuminte zilele de dupa , parca era alt pospi.Are o relatie ambovalenta cu mama mea dar eu cred ca totusi se iubesc 🙂 🙂

    • Vero says:

      Grişka se lasă mângâiat numai când vrea el. Şi nu se ştie niciodată când i se năzare lui să muşte şi/sau să zgârie! 🙂 Ne consolăm cu ideea că o face în semn de afecţiune! 😀

      • cartim says:

        Si Thomas e imprevizibil in acest sens 🙂 musca si zgaraie , sare la picioarele noastre 🙂 Are 6,5 kg 🙂

        Spre deosebire de voi noi nu ne putem consola deoarece muscaturile sunt prea adanci 🙂 Se (sau este) seful casei …

        • Vero says:

          Când se înfurie (din fericire se întâmplă rar) şi Grişka muşcă şi zgârie destul de adânc. Avem aici o poză (în care zgârieturile nu se văd totuşi în toată „splendoarea” lor), iar aici relatarea unui episod similar.

  4. alma nahe says:

    La mine se văd kilometrice emoticoanele din comentarii. O fi din vina metrului antic? :)) Nu glumesc, chiar așa se văd pe tabletă. Mai mare emoticonu’ decât comentariul. 🙂

  5. Pingback: Dor | Micile Mizerii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: