Traducere – Infantele Roland la Turnu-ntunecat sosit-a, de Robert Browning


I
Întâi gândit-am c-amăgiri sunt toate
Vorbele spuse de-un schilod ca el,
Cărunt, cu ochii răi, privind mişel
Cum i-ascultam minciunile sfruntate.
Cu râsu-ascuns sub buzele-i strâmbate,
Se veselea când m-osândea-n ăst fel..

II
Cu-al său toiag, ce să fi vrut să facă?
Ce, dacă nu să stea, viclean, pândind
Drumeţii care-apar şi-ademenind
Cu sfaturi calpe? Râs de ţeastă seacă
Ar fi-nălţat, cu cârja lui buimacă
În praf chiar epitafu-mi mâzgălind.

III
Dac-aş fi luat-o încotro-mi spunea,
Pe drum nefast, cum zice-oricine-ades,
Spre-ascunsul Turn Întunecat aş fi purces.
Dar nici mândria, nici speranţa mea
N-au renăscut, deşi se-ntrezărea
Sfârşitul când să-i dau crezare am ales.

IV
C-altminteri din peregrinarea-mi pe pământ,
Din ani de căutări şi din speranţă
Doar o fantom-ar fi rămas, şi zdreanţă
Ar fi făcut-o al meu triumf, râzând.
Cât despre primăvara inimii, ne-nfânt
Am căutat pentru-al ei ţel culanţă.

V
Precum în clipe când, pe pat de moarte,
Bolnavul pare că s-a stins şi simte
Lacrimi, şi vin de bun rămas cuvinte,
Aude-un prieten pe-altul dând deoparte,
Şi, nesilit, de lume se desparte,
„Plânsul nu ţine viaţa-n oseminte.”

VI
Şi-o spune-n timp ce unii se întreabă
De-i loc în cimitir şi-n care zi
Să-l pună în mormânt mai bine-ar fi,
Şi scânduri de coşciug îi cată-n grabă.
I-aude el şi-ar vrea ca firea-i slabă,
Spre-a nu îi ruşina, să-l lase-ai părăsi.

VII
Astfel, fusese-n căutarea-mi chin,
C-o să dau greş fusese-ades vestit,
Al „Cetei” om fusesem socotit,
Ştiam că Turnu-ntunecat venin
Turna într-al căutătorilor destin,
Eşecul demn părea trofeu râvnit.

VIII
Aşa că,-n disperarea-mi, am plecat.
Lăsându-l pe schilod pe drumul mare,
Pornit-am, după sfatu-i, pe cărare.
În acea zi cu cer întunecat,
Amurgul, totuşi roş, s-a mai uitat
Lacom, spre urma mea rătăcitoare.

IX
Luaţi rogu-vă aminte! De îndată
Ce pe-acel şes făcut-am un pas, doi,
Şi m-am oprit spre-a mai privi-napoi,
Spre drumul larg şi sigur, c-ochii roată
Nu l-am zărit. Părea că lumea toată
Era câmpie doar, de-acelaşi soi.

X
Şi-am mers ’nainte, de ales neavând.
Nu mai văzusem, cred, nicicând un loc,
Mai sterp, mai fără viaţă. Flori? Deloc!
Dar buruieni netrebnice oricând
Să crească ar putea, aţi zice,-n gând.
Dar nu! Nici spini să vezi n-aveai noroc!

XI
Lipsa, încremenirea, strâmbătura,
Pământului i-erau zestre bizară.
„Priveşte sau închide ochii, dară;
N-ajută, nici m-ajut”, a spus natura.
„Cu foc e Judecata de-Apoi cura,
Tina arzând, captivii ies afară.”

XII
Jalnică zdreanţă descăpăţânată
Era orice scaiete sumeţit –
Spre-a nu mai fi de semeni pizmuit.
Cu orice frunză aspră şi crăpată
Murea speranţa de-a-nverzi vreodată –
De parc-o fiară viaţa-ar fi strivit.

XIII
Cât despre iarbă, păr rar de lepros
Părea, cu fiecare fir uscat
Ţăşnit din mâl cu sânge frământat.
Şi orb, şi ţeapăn, doar piele şi os,
Stătea un cal, năuc şi răpciugos,
Din herghelia dracilor scăpat.

XIV
O fi fost viu? Mai uite mort părea,
Cu carnea-n ghionturi pe grumaz fâşie,
Cu ochi închişi sub coama ruginie;
Hâd şi-obidit cum nu se nimerea
Prea des, în mine ura o trezea;
Îl credeam rău, plătind prin agonie.

XV
Închis-am ochii, spre-a privi în mine.
Naintea luptei cere-oşteanul vin.
Eu am chemat din urmă-un chip senin
Pentru-a spera că fac ce se cuvine.
Gândeşte-ntâi, apoi te baţi mai bine,
Când guşti trecutul, totul e deplin.

XVI
Nu el! Pe Cuthbert l-am văzut, roşea
Sub părul lui de aur, ondulat,
Şi braţul i-l simţeam; iar strecurat
Pe sub al meu, în loc mă ţintuia.
Vai, noaptea aia care-l disgraţia!
Foc stins în suflet, sloi în loc lăsat.

XVII
Şi Giles, iată-l, al onoarei suflet,
De zece ani e cavaler, ca mine.
Onest, cutezător spre orice-i bine.
Şi dintr-odată –pfui! – schimbat complet.
Călău-i prinde piept un trist bilet.
E trădător, scuipat în ochi de-oricine!

XVIII
N-am vrut acel trecut, cu-a sale fapte;
Mai bun era al zilei sumbru drum!
Fără de sunet, fără niciun zbucium.
Au bufniţe, lilieci, aveau să fie-n noapte?
Ca un răspuns la ce-ntrebam în şoapte,
Ceva mi-a-ntors gândurile altcum.

XIX
Brusc, calea mi-a tăiat-o un pârâu
Ivit ca din senin, ca şarpele.
Nu curgea leneş, ca tenebrele,
Fugea fără să-şi ţină-urgia-n frâu;
Pentru de drac copite negru brâu,
Pe focul lor clocotea spumele.

XX
Atât de mic şi-atât de-nverşunat!
În lungul său arini îngenuncheau;
Sinucigaşe sălcii se-azvârleau
Cu capu-n apa lui, neîncetat;
Pentru-al lor rău în totul vinovat,
Curgea, undele-i nu se sinchiseau.

XXI
Eu l-am trecut prin vad, eu spaimă mare
C-un mort obraz cu pasul o să frâng,
C-oi prinde lancea-n barba-i din adânc
Când o tot afundam, în căutare
De gropi. Şi chiar am înjunghiat, se pare,
Un şobolan ce-a plâns cu glas de ţânc.

XXII
Pe cel’lalt mal m-am aburcat voios.
Speram că-s într-un loc mai bun! În van!
Cine lupta, şi-n ce război avan,
Ce-oşteni păşeau pe-acel pământ mâlos?
Broaşte râioase-ntr-un venin soios,
Mâţe în cuşcă-ncinsă, la aman…

XXIII
Lupta în smârc pesemne-aşa părea.
Pe şesul larg, în ţarc ce-i îngrădise?
Niciun pas urma nu şi-o-ntipărise
Spre ei şi dinspre ei. Licoare rea
Îi lua în râs, precum turcul râdea
De-acei ce pe galere-i înrobise.

XXIV
Ba şi mai mult – de mine-ndepărtată –
Ce ţel hain aceea maşină-avea,
Roată, ori grapă, ce, precum mătasea
Oameni depăna? Unealtă-uitată
A iadului? Sau, înadins lăsată,
Toţi dinţii ruginiţi şi-i ascuţea?

XXV
Pe urmă buturugi, cândva pădure,
O mlaştină, apoi pământ stricat
(Cum strică un nebun ce-a-njghebat
Până când pofta o să i se-ndure
A se schimba!); şi iarăşi, sure,
Noroi, pietriş; şi negru sol spurcat.

XXVI
Aici puroi, pete stridente, hâde,
Aici petice sterpe, întrerupte
De muşchi şi parcă de buboaie rupte;
Apoi stejar schimonosit, de-un gâde
Trist despicat, gură ce nu mai râde
Când morţii se predă fără să lupte.

XXVII
Iar ţinta-mi – mai departe ca oricând!
Amurgul doar în faţă se zărea
Drept călăuză. Şi-o pasăre rea,
Negru răspuns drăcesc la al meu gând,
Cu-aripă lată de dragon lovind,
Cu pălăria-mi însemnat-a calea.

XXVIII
Cumva am înţeles, privind în sus,
Că,-n ciuda serii, munţi ce acest nume
Nu-şi meritau, fiindcă erau, anume,
Mormane-urâte, în drumul meu s-au pus.
Iviţi de-unde? – Spuneţi, de-i de spus!
Şi nici cum trec de ei nu ştiam spune.

XXIX
Însă păream să recunosc, măcar,
O farsă-amară ce mi se jucase,
Pesemne,-n vis urât. Se terminase
Cu drumul meu în partea-aceea. Iar
Mă vedeam înfrânt de un hotar,
Când… Poc! Ah, o capcană mă-nhăţase!

XXX
Mistuitor, totul s-a limpezit.
Acela era locul. Păreau tauri
Coarne în coarne,-n dreapta-mi,două dealuri;
În stânga, munte ’nalt, pleşuv… Tâmpit,
Senil; trudise-o viaţă spre a fi zărit,
Şi-acum, sub ochii mei, dormea pe lauri!

XXXI
Şi ce se-afla în mijloc? Turnul, da!
Orb precum inima nătângă, scund,
Din piatră brună, făr’ egal, rotund.
Elful furtunii-anunţă, tot aşa,
Că s-a ivit o stâncă-n calea ta,
Abia când vasul ţi-a pornit spre fund.

XXXII
Bezna putea, pesemne, să-l ascundă?
Nu. Căci amurgul s-a întors, ’nadins,
Şi-o geană de lumină şi-a prelins.
Uriaşe dealuri, vânători la pândă,
Vegheau, sperând ca prada să şi-o prindă –
„Înjunghie-acum, ucide – ai învins!”

XXXIII
Auzul nu-l vestea? Când au sunat
Ca nişte clopote-n a mea ureche
Numele-învinşilor din vremea veche?
Putere-aveau, curaj neîntinat,
Noroc – şi, după ani, i-a terminat,
Pe loc, o-nfrângere fără pereche.

XXXIV
Pe deal stăteau, umplându-i pantele.
Şi mă zăreau, trup viu trecut prin sita
Ultimei priviri. Iar cornu-mi vestit-a,
Neînfricat, prin foc când înfrântele
Chipuri recunoscut-am: „Infantele
Roland la Turnu-ntunecat sosit-a.”

2010 – 2014


Poemul (Childe Roland To The Dark Tower Came) a apărut luna martie a acestui an, integral, la sfârşitul ultimului roman din seria „Turnul Întunecat” numai că – ghinion! – cineva de la editură a avut o „scăpare” şi a uitat să menţioneze că traducerea versurilor îmi aparţine. Mi s-a promis că se va remedia la o eventuală ediţie viitoare. Până atunci nu vă rămâne decât să vă încredeţi în cuvântul meu, întărit de menţiunea din al treilea roman al seriei, în care sunt incluse doar două strofe:

Anunțuri

Despre Vero
Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))

3 Responses to Traducere – Infantele Roland la Turnu-ntunecat sosit-a, de Robert Browning

  1. Pingback: Traducere pentru Nemira – Infantele Roland la Turnul Întunecat Sosit-a | Câmpul alb, oile negre...

  2. alma nahe says:

    Neprofesionistă ” scăparea”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: