Ghetele
6 decembrie 2013 14 comentarii
Am ghete prăfuite de pulberea anilor,
Pe-alocuri mânjite de puroiul gândurilor…
De şuturile vieţii au fost treptat stâlcite,
Şi mi le-au scâlciat visele măsluite …
Dar le-am lustruit cu speranţe nebune –
Le scot fără pic de ruşine în lume!
Cutez să le las, ferite de frig şi de ploaie,
Să-l aştepte în noapte, din nou, pe Moş Nicolae…
5 decembrie 2013
Reclame
Despre Vero
Ghete adevarate care au trait si inca traiesc viata plina de mizerii si bucurii ale celui ce le poatra…
Da. aşa e…
Pingback: Tot de-ale mele – la cumpăna dintre luni (noiembrie – decembrie 2013) | VERONICISME
subscriu!
🙂
Reblogged this on ropot de secunde….
Par a fi ghetele mele de vreme rea, de care mă rușinez uneori, dar care încă mă mai ajută prin noroaiele vremurilor! Nu știu cum ai făcut, dar le-ai descris perfect!
Aşa s-a nimerit, aşa au ieşit versurile – ca şi cum s-ar fi scris singure 🙂
Sunt sigur că s-au scris singure, căci sufletul se așterne în grabă, să nu fie surprins asupra faptului! El ne aduce aceste amintiri ce ne încălzesc inima și ne ajuta să trecem dincolo de orice disconfort, ca să nu spun altfel. Prea mult semănăm cu noi înșine!
Da… Aşa e… 🙂
Ghetuţe, ghetuţe mai noi sau mai vechi
Te-aşteaptã cuminţi la geam sã apari
Şi visele lor ce-au stat peste an
Cuminţi aşezate în rafturi de gând
Tu Moşule drag le dãruie azi.
Ghetuţele noi se-nvechesc aşteptând
Un Moş care uită mereu
Să-ţi împlinească dorinţa din gând…
Primeşti doar un suflet mai greu…
(Azi am picat în ligheanu’ cu melancolie.)
Pingback: Marile speranţe | VeroVers
Pingback: Aşteptând… | VeroVers