Recviem
11 septembrie 2011 42 comentarii
fotografie primită prin e-mail
.
Astăzi mi-a murit un vis.
O speranţă mi s-a stins.
A fugit, pală de vânt,
Timp în urmă-i fluturând.
.
Oare unde merg, când mor,
Visele de muritor?
Astăzi mi-a murit un vis.
O speranţă mi s-a stins.
.
Flori de măr, şi flori de mac,
Albe flori de liliac –
Toate, putrede,-n abis…
Peste ele, greu, a nins.
Astăzi mi-a murit un vis…
.
25 ianuarie 1984 – 22 februarie 1995
(poezie publicată în Jurnalul SF nr. 110/martie 1995, într-un grupaj intitulat „Medalion Ana-Veronica Mircea”)
===
Pentru Life in Pictures (cred că Recviem e un titlul potrivit pentru o zi de 11 septembrie) şi cu mulţumiri pentru comentatorii, pinguitorii (Vania, Rokssana, Shayna, Teo, Carmen, Stropi de Suflet, Zamfir Pop, Zina, Mirela Pete) şi cititorii articolelor precedente de pe acest blog.
Despre Vero
VeroVers 
E singura mea poezie publicată – în Jurnalul SF nr. 110/martie 1995, in cadrul unui “Medalion Ana-Veronica Mircea”
ApreciazăApreciază
Pingback: Poveşti intrate la apă – Recviem « Link-Ping
Imi place la nebunie Requiem-ul lui Mozart. Si versurile sunt frumoase.
ApreciazăApreciază
Mă bucur – fiindcă şi mie îmi place 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Cuvinte din trecut – 19 februarie 2007 | VERONICISME
Frumuseţea tristeţii şi tristeţea frumuseţii …
ApreciazăApreciază
Frumos spus… 🙂
ApreciazăApreciază
felicitari vero! minunata poezia!
flori de mar si flori de pin eu promit c-am sa mai vin..
🙂 duminica faina!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc – şi te aştept oricând cu plăcere 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Prima zi de şcoală | Ioan Usca
Pingback: life in pictures -4 – I Don’t Feel Stupid Anymore | Rokssana's Blog
frumoase versurile. dar trist cînd mor visele, devenim mai săraci, mai goi. o duminică liniştită…şi cu multe vise !
ApreciazăApreciază
Da, aşa e, e trist…
Duminică plăcută!
ApreciazăApreciază
„Oare unde merg, când mor,
Visele de muritor?”
ce frumos …
ApreciazăApreciază
Sunt versurile care-mi plac şi mie cel mai mult – din toată poezia 🙂
ApreciazăApreciază
Potrivit intr-adevar pentru astazi..si versurile sunt frumoase, felicitari!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Trista si frumoasa poezie, Vero, mie-mi vine tare greu sa cred ca e singura publicata, aproape-mi vine sa te arat cu degetul si sa spun ca esti vinovata ca nu ti-ai aratat mai mult lumii talentul…
ApreciazăApreciază
Păi, ce să zic, versurile mele par să fie apreciate abia cum, de când le-am pus pe blogul ăsta (şi traducerile versurilor incluse în diverse romane au fost apreciate de editura Nemira). Mai înainte…
– În clasa a patra, i-am arătat învăţătoarei o poezie şi reacţia a fost… no comment 😛 Adică nicio vorbuliţă, nici de bine, nici de rău. Iar eu am fost dezamăgită.
– În adolescenţă le-am arătat părinţilor câteva poezii. Mama a zis că, dacă vreau să fiu publicată, trebuie să scriu poezii patriotice. Tata a spus că sunt puturoasă, că poeziile nu se scriu aşa, pui pe hârtie ce-ţi vine în cap şi gata, trebuie muncite, cizelate… Că manuscrisele rămase de la Eminescu sunt pline de modificări… Iar un unchi de-al meu, care scria şi el poezii (a scris epopei inspirate din istoria Românei, dar nu i le-a publicat nimeni, pe motiv că nimeni nu mai citeşte aşa ceva în zilele noastre – am câteva în bibliotecă, dactilografiate şi legate) spunea că-i plac ideile mele, dar că versificaţia lasă de dorit, mă ocăra fiindcă schimb uneori ritmul de la o strofă la alta…
– Soţul meu e de părere că versurile mele sunt ca ale unei domnişoare de pension, n-au forţă, că îndulcesc şi rotunjesc totul. Susţine că rima e un obstacol, că ar trebui să scriu versuri albe. Am încercat-o şi p-asta, dar n-am fost prea mulţumită de rezultat.
– Poeziile au mai fost pe un blog, de unde n-am încercat să le „promovez” apelând la ping-uri, şi unde nu ajungea aproape nimeni.
Şi nici blogul ăsta nu s-ar putea spune că are succes, 4050 de vizite într-un an şi opt luni, 61 de vizite în ziua cea mai aglomerată, un singur abonat… Nu ştiu dacă vreun cunoscut din fandomul SF, care-mi ştie poveştile şi traducerile, a avut vreodată curiozitatea să treacă pe-aici ca să-mi citească versurile – cert este că n-a lăsat nici unul nici o urmă, nici un comentariu, nici un „like” (nici aici, nici pe facebook)…
Aşa că… deh…
ApreciazăApreciază
Nu te descuraja si nici nu te nelinisti, de-ai sti cat de putini dintre aceia care ma cunosc stiu chiar ca am un blog… Scrie frumos, scrie cum scrii tu, si e perfect! Lumea citeste, chiar daca nu intotdeauna comenteaza, si eu trec prin aceeasi… pasa, daca pot sa-i spun asa. Cand scriu ceva usor, oamenii lasa urme, cand scriu povesti de vis sau texte precum cel de azi, imi am cativa fideli, cu mult bun simt comentatori si-n rest… raman doar vizitele 🙂
Noapte lina!
ApreciazăApreciază
Nu mă descurajez; mi-am propus să-mi pun toate poeziile pe blogul ăsta – şi o s-o fac 🙂
Iar, pe de altă parte, ştiu că nici eu nu comentez prea mult şi prea des pe blogurile altora, mă rezum adesea la un clic pe „like”, din lipsă de timp 😦 Şi mă gândesc că probabil mai sunt şi alţii în aceeaşi situaţie…
ApreciazăApreciază
Triste si totusi frumoase versuri.
O seara frumoasa !
ApreciazăApreciază
Mulţumesc – asemenea!
ApreciazăApreciază
ce frumos este sa visam! visele se nasc, se întretin… unele se împlinesc, altele mor. Important este sa nu abandonam niciodata visarea.
„Omul sarac nu este cel care n-are un ban, ci cel care n-are un vis” (Harry Kemp)
PS: cine viseaza asemenea frumuseti „Flori de măr, şi flori de mac, / Albe flori de liliac” are un suflet sensibil si curat.
ApreciazăApreciază
Da, ai dreptate: să nu abandonăm niciodată visarea.
ApreciazăApreciază
Dumnezeu să aibă în pază sufletele nevinovate, pierdute acum zece ani!
ApreciazăApreciază
Dumnezeu să aibă în pază toate sufletele nevinovate izgonite din această lume de cruzimea semenilor lor!
ApreciazăApreciază
Pingback: Muzica toamnei mele… | lunapatrata
Pingback: Căţărătorii | Teo Negură
Fiecare am pierdut un vis, dupa care inima ne plange lacrimi si versuri… Ale tale sunt tare sensibile.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc 🙂
ApreciazăApreciază
Eu m-am casatorit pe 11.09, anul trecut. Acum 10 ani nici nu ma interesa acest subiect. Nu ca acum ma intereseaza prea tare. lta teorie a conspiratiei. Intr-o era in care orice misca este controlat, nu cred ca acei teroristi ar fi ajuns sa distruga turnurile daca nu ar fi fost lasati.
ApreciazăApreciază
Nici pe mine nu mă pasionează subiectul şi e posibil ca teoria pe care-o menţionezi să fie adevărată, dar faptul că, indiferent din vina cui, acolo au murit oameni nevinovaţi e o certitudine.
Iar poezia mea nu se referă la evenimentul din 11 septembrie – a fost scrisă cu mult înainte 🙂 Numai titlul i se potriveşte cu ziua comemorării.
= = = = = = = = =
La mulţi ani cu ocazia aniversării căsătoriei! Să fiţi mereu fericiţi împreună!
ApreciazăApreciază
Respir tristeţea unei dispariţii oarecum aşteptate şi acceptate. Pare cumva mai dulce, mai suportabilă, decît cea a unei dispariţii bruşte, inopinate.
„Şi te-ai dus, dulce minune…”
ApreciazăApreciază
… 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Parfumul regretelor? | ropot de secunde...
Pingback: Pe margine de imagine | ropot de secunde...
Pingback: Dor | Micile Mizerii
A republicat asta pe REBLOG.
ApreciazăApreciază
Pingback: Galantoana de mine | VERONICISME
Pingback: Poezelele mele şi SF-ul | Câmpul alb, oile negre...
Pingback: Parfumul regretelor? | verojurnal