La limita suportabilului…

La Derelitta (Sandro Botticelli)

Dacă în ochi ai lacrimi şi-n piept îţi gem suspine,

Şi-un nod în gât îţi urcă şi să blestemi îţi vine,

De simţi că îţi e ciudă pe lume şi pe oameni

Şi-ai vrea cu toţi să piară fiindcă cu ei tu sameni,

De îţi apare totul ciudat, lipsit de sens,

Sau dacă viaţa-ţi pare numai un vid imens,

E bine de furtuna-şi dezlănţuie armate

Cu tunete ca tobe ce bat înfuriate

Şi cete de sălbatici, cu suliţi mari de fulger

Şi cu tam-tam de ploaie,

Şi vânt – năprasnic muget.

E bine, căci furtuna e răzbunarea ta,

Sau pentru că poţi plânge, temându-te de ea.

*

Dar dacă,-n loc de asta, un soare cald zâmbeşte

Şi-oricare fir de iarbă viaţa preamăreşte,

Un imn e orice floare, şi orice pom – un cântec

Slăvind mereu natura şi-al ei vrăjit descântec,

Atunci abia-ţi dai seama că nimănui nu-i pasă

De pentru tine viaţa-i urâtă sau frumoasă,

Că timpul nu se-opreşte, oricât de mult o vrei,

C-aceeaşi fi-va lumea şi după ce-ai să piei.

*

Te simţi atuncea singur, făr’ prieteni, făr’ de rost

Şi, regretând ce fost-a, visezi la ce n-a fost.

iunie 1975